Maestru al basmelor, povestirilor şi poveştilor, Ion Creangă se naşte în anul 1837, pe 1 Martie, în Humuleşti şi devine, o dată cu timpul, unul dintre marii clasici ai literaturii române.

Nu spunem noi mai multe, pentru că, în nu ştiu care timp, marele Creangă se descrie perfect, fără să vrea: „Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, tovarășii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, țarinele cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea, dragi mi-erau șezătorile, clăcile, horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire.”

Pentru că vrem ca împreună să sărbătorim ziua de naştere a marelui scriitor, vă facem cinste cu 5 lucruri pe care nu mulţi le cunosc despre Ion Creangă!

1. Numele lui adevărat era Ion Ştefănescu, după tată. Numele de Creangă (cel al mamei) apare pentru prima dată în catalogul celebrei Școli de catihetică din Fălticeni, unde a fost înscris la dorința mamei sale, care voia ca Nică să devină preot (lucru care, de alfel, s-a și întâmplat).
2. A conceput unul din primele abecedare. Timp de mulţi ani, abecedarul lui Creangă a fost folosit de elevii şcolilor din Moldova.
3. S-a căsătorit cu o fată de doar 15 ani: Ileana Grigoriu. Aceasta era fiica unui econom al bisericii şi a reuşit să-i facă un băiat lui Ion Creangă.
4. A fost negustor de tutun. Până să ajungă să câştige bani din operele sale, acesta şi-a deschis un debit de tutun în strada primăriei.
5. Radu Beligan, marele actor, a fost strănepot al lui Ion Creangă.

Ion Creangă nu a avut cea mai uşoară viaţă, după cum bine ştiţi. Însă, a reuşit să ne lase moştenire cele mai frumoase basme, poveşti şi povestiri: scrieri ce vor merge mai departe către nepoţii şi strănepoţii noştri.

Ion Creangă se stinge din viaţă în ziua de 31 decembrie 1889, bolnav de epilepsie și întristat de moartea marelui său prieten, Mihai Eminescu.

Mulţumim, Nică!

Despre marele dramaturg Ion Luca Caragiale, multe s-au spus, multe s-au citit și probabil multe mai sunt de aflat. Continuăm seria #BehindTheBooks cu câteva repere legate de viața scriitorului şi de operele sale.

 

1. A avut cinci copii din căsătorii diferite. Primul copil, un băiat, s-a născut în 1885: Mateiu Caragiale, cunoscut pentru romanul Craii de Curtea-Veche. Titlul romanului vine de la o anecdotă publicată de Ion Luca Caragiale, unde se explică originea expresiei crai.
2. În 1905, când Caragiale se stabilise deja la Berlin, s-a cristalizat proiectul unei noi comedii: „Titircă, Sotirescu et Compania”. Dar piesa de teatru nu a mai fost finalizată.
3. Marele dramaturg a murit la Berlin în ziua de 9 iunie a anului 1912. Perioada de sfârșit a vieții sale a fost umbrită de acuzația (ce s-a dovedit a fi falsă) că ar fi copiat Năpasta, ultima piesă de teatru a autorului și singura drama scrisă de acesta.
4. Caragiale a fondat o revistă care a devenit în scurt timp foarte populară în rândul românilor: Moftul român, revistă ilustrată, în care au fost publicate caricaturi şi poate cele mai importante schiţe ale lui Caragiale.
5. A fost directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, teatru care îi și poartă numele. La vârsta de 36 de ani a deschis stagiunea anului 1888-1889 cu celebra comedie Manevrele de toamnă (scrisă de Moser și adaptată de regizorul Paul Gusti), în care interpreții au obținut succese remarcabile. Nefiind sprijinit de mari actori ai timpului (Aristizza Romanescu, Grigore Manoilescu și Constantin Nottara) şi sabotat de unele ziare bucureştene, Caragiale demisionează în anul 1889.

 

I.L Caragiale în ochii contemporanilor și nu numai

 

„Începând cu „mofturile” sale de la debut în ziarul Alegătorul liber (1875 – 1876) și până la scrierea „Momentelor” (1899 – 1901), Caragiale, trecând prin orice rubrică a ziarelor la care colabora, va compune o operă umoristică fără egal în literatura noastră. Dar, paralel cu această față a personalității sale, în publicistică mai este o față, de cele mai multe ori ascunsă în anonimatul de până acum al paginilor de ziare: anume o față gravă, preocupată până la neliniște și frământare interioară de destinul nostru național, pe fundalul mișcării politice confuze, superficiale, improvizate și iresponsabile. Caragiale este singurul adevărat mare contemporan al lui Eminescu. Poate că în străfundurile sale și poetul, simțindu-se singur în redacția Timpului, se va fi gândit la tovărășia perechii sale de destin!”  – Marin Bucur

 

„Mi se întâmpla din când în când să mă aflu cu Caragiale într-o cafenea, într-un restaurant, la vreo serbare, undeva unde sunt mulți oameni care intră, ies, vin, stau, se duc, și treceau ceasuri întregi fără să schimbam vreo vorbă. Cu toate acestea, petreceam foarte bine împreună. Una din marile lui slăbiciuni era să se uite la cei ce îi trec prin față ori stau în preajma vederii lui, să scruteze mutre, să prindă gesturi și atitudini, o slăbiciune pe care o aveam și eu, ba mi-a rămas și până-n ziua de azi.

Îmi dedea din când în când cu cotul, îmi trăgea cu ochiul, îmi șoptea: „Ai văzut?”, și atâta era destul pentru ca să ne înțelegem.” – Ioan Slavici

 

„Citind, el trăiește acele scene și ne face și pe noi să le trăim. Intră în personajele sale și le imită limbajul, privirile, vocea, gesturile și expresiile. Te face să râzi cu hohote, iar în părțile mișcătoare te înduioșează. Caragiale este ceea ce se numește un temperament artistic, de o superioritate absolută, netăgăduită în surprinzătoarea ei complexitate” – Universul, 1898

 

„Convingerea ce o am despre Caragiale este că are una dintre cele mai vioaie inteligențe ce le poate produce natura, eclectic, bună memorie, momente în care această extraordinară vibratilitate celulară a materiei cenușii din creieri îl scoate mai presus de el însuși și-l face capabil de scrieri literare de mare valoare. Din cauza acestei părți a lui eu închid ochii la toate celelalte, pe care însă le cunosc” – Titu Maiorescu

Mihai Eminescu este cunoscut drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Deşi viaţa poetului a devenit foarte cunoscută după moartea acestuia, încă rămân lucruri neştiute de mulţi dintre noi.

Aşadar vă prezentăm 5 lucruri neştiute despre poetul Mihai Eminescu

1. Era pasionat de fotbal. Mulţi dintre cei care l-au cunoscut pe marele poet au spus că acestuia îi plăcea să joace fotbal şi că avea talent în jocul cu mingea. Ar fi învăţat acest sport de la Aron Pumnul, profesorul acestuia în perioada adolescenţei. Se pare că fotbalul îl ajuta să se menţină într-o formă bună şi îl ajuta în acelaşi timp să-şi regăsească inspiraţia de care avea nevoie.
2. Poetul care cânta. Gheorghe Media spune că “Eminescu avea o voce blândă, calină şi un zâmbet liniştitor, molipsitor. Asta o spun toţi cei care l-au cunoscut. În ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, care degaja multă căldură în jurul lui. Avea o voce de aur. Cânta foarte frumos. Se ştie puţin despre acest talent al lui Eminescu. Ar fi putut fi oricând un bun solist vocal. De multe ori îi acompania pe lăutari la câte un chef, dar şi rudele îl rugau să le cânte”
3. Se încuia în cameră cu zilele. Când acesta găsea o carte bună pe care voia să o citească, obişnuia să se încuie în casă şi să nu comunice cu nimeni până nu termină de citit. În acele zile nimeni nu putea să ia legătura cu poetul. ”Nu mai ajungea nimeni să-i dereticească sau să-i măture prin casă, nici să-i perie hainele sau să-i cureţe ghetele. Răpus de oboseala, el dormea adeseori îmbrăcat şi hainele i se jerpeleau, iar albitura rar primenită şi nelăută i se făcea cocoloş. Barba şi-o uita nerasă şi fiindcă-l supărau ţepii ei, lua biceagul şi pierdut în gânduri sau adâncit în lectură şi-o scotea fir cu fir încât îi rămâneau pete pete-n faţă. Când nu mai putea să o ducă aşa, schimba locuinţa, îşi cumpăra haine şi albituri noi, se rădea şi iar se simţea bine”, spune Slavici despre Mihai Eminescu.
4. A fost îndrăgostit de Cleopatra Lecca Poenaru, fiica pictorului Constantin Leca şi verişoara lui Caragiale. Aceasta i-a fost inspiraţie pentru poezia “ Pe lângă plopii fără simţ”, domnişoara locuind pe o stradă încadrată de plopi.
5. A urât matematica. Matematica a fost pentru Eminescu duşmanul numărul 1 în timpul şcolii. Aceasta reprezenta o materie pe care nu a îndrăgit-o niciodată. “Şi, deşi aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăţa deloc pe de rost, întrucât îmi intrase în cap ideea că matematicile sunt ştiintele cele mai grele de pe faţa pamantului”, se enţionează în “Viaţa lui Mihai Eminescu”

 

Ce alte lucruri ştii despre Mihai Eminescu şi vrei să le împărtăşeşti cu noi? Aşteptăm comentariile tale!

Veştile bune circulă repede! Pe data de 5 Ianuarie 2018, CNEE a publicat lista auxiliarelor didactice avizate pentru învăţământul preuniversitar iar în data de 8 ianuarie a fost emis OMEN 3022, prin care această listă a fost aprobată.

Suntem bucuroşi să vă anunţăm că printre auxiliarele avizate se află şi cele ale Editurii Delfin. Oferta educaţională a Editurii Delfin reflectă un program editorial unitar şi coerent: auxiliarele didactice propuse se adresează ciclului primar de învaţământ, ciclului gimnazial şi ciclului liceal. Calitatea lucrărilor noastre, validată de evaluatorii CNEE, are la bază permanenta preocupare a editurii faţă de nevoile concrete ale elevilor şi cadrelor didactice.

Aşadar vă punem la dispoziţie lista completă cu auxiliarele Editurii Delfin care poate fi descarcata de aici!

Dorinţa noastră cea mai mare este aceea de a vă oferi cele mai interesante informaţii despre cărţile pe care le-aţi citit sau pe care urmează să le citiţi! Sigur vă vom face curioşi! Astfel, veţi regăsi aici articole cu cele mai ascunse secrete din spatele cărţilor celebre şi nu numai. Despre viaţa şi activitatea autorilor, despre modul în care au fost scrise cărţile, despre idei şi inspiraţie, motivaţie şi patos. Despre toate vom discuta aici.

Începem seria #BehindTheBooks cu un scriitor român postbelic, celebru şi opozant al regimului comunist.

Marin Preda s-a născut în Siliştea, Gumeşti, Judeţul Teleorman şi a avut o pasiune pentru cărţi şi pentru poveşti încă de mic. În clasa a IV-a, tatăl acestuia nu-şi mai permite să-I cumpere cărţile mult dorite, aşa că acesta este nevoit să meargă în comunele vecine şi să împrumute cărţi. „Cum adică – exclamase odată tatăl surprins – să faci treizeci de kilometri până la Recea, după o carte, domnule?! Dar ce, e aurită? Și să-l fi pus la o treabă mai mică decât asta, ar fi ieșit gălăgie mare…”

Crescând şi părăsind satul natal, acesta duce o viaţă grea până ajunge să publice schiţa “Pârlitul” în ziarul Timpul. De atunci, activitatea sa de scriitor prinde viaţă şi uşor, uşor, cu trecerea anilor apar cele mai interesante şi speciale creaţii ale scriitorului. Aici vorbim de lucrări precum “Moromeţii”, “Intrusul”, “Întâlnirea din pământuri”, “Viaţa ca o pradă” şi “Cel mai iubit dintre pământeni”.

Secretul este că toate aceste lucrări au fost scrise nu cu pixul sau creion, cum mulţi am crede ci cu un stilou special care vărsa cerneală doar în mâinile lui.

Stiloul avea peniţă din aur şi se pare că după moartea scriitorului, acesta nu a mai putut fi făcut să scrie niciodată. Peniţa acestuia ar fi fost atât de tocită încât doar dacă era poziţionat într-un anume fel, ar fi putut scrie, însă nimeni nu a reuşit să o facă.

Romanul celebru “Cel mai iubit dintre pământeni” este unul din romanele scrise cu peniţa de aur. Scriitorul avea un stil deosebit de a-şi trece gândurile pe foaie, acesta obişnuia să scrie pe tot cuprinsul foii, era foarte atent la caligrafie, scria mărunt şi niciodată, dar niciodată nu arunca foile, indiferent de greşelile făcute şi de numărul lor.

Se ştie despre Marin Preda ca fiind unul dintre cei mai meticuloşi scriitori, acesta se aşeza la biroul său, îşi aşeza foaia, stiloul, cerneala şi gândurile astfel încât acestea să-i ofere confortul de care avea nevoie. Niciodată nu ar fi scris în pat sau în alt loc decât cel special conceput pentru asta, şi anume masa de scris.

Aşadar, pentru că nimeni nu mai poate folosi stiloul magic pentru a scrie romane asemănătoare celor ale marelui Marin Preda, tot ce putem face este să ne bucurăm de paginile pline cu gândurile acestuia, să citim şi să ne gândim cu drag la scriitorul şi omul Marin Preda.

Adesea, colegii din presă îmi spun că autori de cărţi de poveşti nu prea există în România. Ei, ba există, cum să nu existe? Toţi oamenii care au condei mai fac şi asta din cînd în cînd. Adică, scriu poveşti. Sîntem mulţi, fără nici un dubiu.

Am citit un studiu care spunea ca peste 80% din oameni au avut in minte la un moment dat ideea de a scrie o carte. Nimic rau in asta pana aici. Apoi te duci intr-o librarie, vezi o carte groasa cu coperti lucioase care sta pe raft si te gandesti: n-as putea niciodata sa scriu o carte ca asta.

Visul oricărui scriitor este să fie publicat, acesta este finalul urmărit, însă până ce manuscrisul lui se va afla între doua coperţi, va trebui să parcurgă un drum lung, anevoios şi pe alocurea singuratic.

Astazi vom vorbi despre continut. Despre ce ar trebui sa scriu? Cum ar trebui sa scriu? Nu am nici o idee. Suna cunoscut? Ei bine, trebuie sa treci peste acest blocaj si sa te mobilizezi. Poate nu va iesi bine din prima, poate vei edita la greu cand ajungi la final, dar in cele in urma cel mai important aspect este ca ai inceput.

Timpul dedicat unei cărţi nu spune mare lucru despre valoarea cărţii respective. Autorul este singurul care îşi stabileşte ritmul de lucru; este opţiunea lui şi numai a lui, aşa cum sunt şi hainele pe care le poartă în timpul scrisului.

Umberto Eco ar putea inaugura o nouă „ştiinţă” despre cum se scriu cărţi bune care să se vîndă şi care să fie şi respectate în acelaşi timp. Cum să fii o vedetă culturală autentică?